03. Brăila cosmopolită– Η κοσμοπολιτική Βραΐλα – The cosmopolitan Brăila

Despre cosmopolitismul oraşului s-a tot vorbit, un termen uzitat ca pe o etichetă compromiţătoare până mai ieri, considerat învechit şi nu atotcuprinzător astăzi, înlocuit cu mult mai europeanul multiculturalitate. Ca orice port al lumii, gazdă primitoare pentru toţi cei care credeau în şansa lor de a-şi asigura un viitor prosper, Brăila nu a făcut excepţie. Şi nu a făcut excepţie nici din felul cum alogenii şi populaţia autohtonă şi-au împărţit arealul. Este drept că un factor în plus, favorizant compactizării nu numai pe baze etnice, dar şi în funcţie de preocupările şi de starea socială a diferitelor grupuri de locuitori, a fost maniera în care autorităţile au gândit şi pus în practică planurile de sistematizare, modul cum au fost elaborate regulamentele urbanistice. De aici a rezultat o aşezare ca într-un amfiteatru, o sală de spectacole dăruită cu cea mai frumoasă scenă, Dunărea. Publicistul Nicolae Carandino scria în memoriile sale că ceea ce astăzi se consideră partea istorică a oraşului, de la Dunăre până la bulevardul Al. I. Cuza, era locuită, în majoritate, de greci şi de evrei. Existau şi pătrunderi ale românilor, îşi făcuseră vad spre zona centrală cei veniţi din alte părţi ale ţării, în special transilvănenii. La aceştia se adăugau armenii şi, în parte, bulgarii. Ruşii lipoveni îşi aveau cartierul lor, Pisc, în afara oraşului şi în apropierea Dunării. Brăila românească era cea cuprinsă între bulevardul Cuza şi cel al Dorobanţilor.

În secolul al XIX-lea legăturile se stabileau doar în interiorul comunităţii etnice, pe baza unei reguli îndeobşte acceptată, statutul social. Probabil că acesta a fost unul dintre motivele pentru care Nicolae Iorga scria, poate prea tranşant, că grecii brăileni participau doar la viaţa politică, prezenţa lor în viaţa culturală a oraşului fiind aproape inexistentă.

Cuantumul şi soliditatea averii erau normele de identificare pentru ceea ce însemna protipendadă. Din „lumea bună” a Brăilei făceau parte, în primul rând, grecii, evreii şi armenii. O lume care importase prin copiii lor, trimişi la studii înalte în străinătate, mondenităţi franţuzeşti, grefate peste obiceiurile şi tradiţiile proprii, respectate cu stricteţe. Folosirea curentă a limbii franceze era un semn al distincţiei, doamnele din înalta societate aveau zile fixe de primire, se implicau în evenimente caritabile – „ceaiuri”, „baluri” publice, serbări, toate pentru sprijinirea celor mai puţin hărăziţi de soartă. Preocupaţi de bunul mers al afacerilor, domnii aveau prea puţine clipe de relaxare în sezonul cald, câte o plimbare duminică seara spre staţiunea Lacu Sărat, cu un popas la vreun restaurant pentru o cină cu familia. Doar sezonul Dunării îngheţate le dădea prilej de petrecere în cluburile selecte ale oraşului, unde îşi puteau permite câte un moment de nechibzuinţă, departe de ochiul vigilent al consoartelor.

Şcolile cu predare în limba maternă, teatrul, societăţile culturale, tipăriturile, toate la un loc aveau menirea să asigure continuitatea legăturilor cu ţara de origine. O sinteză a evoluţiei Comunităţii Elene din Brăila în perioada 1864-1900[1] a fost realizată de cercetătorul Cristian Filip, pe baza documentelor avute la dispoziţie din fondurile existente la Direcţia Brăila a Arhivelor Naţionale şi din arhiva Comunităţii. În cadrul studiului sunt prezentate, în afară de constituirea Comunităţii Elene şi recunoaşterea ei ca persoană juridică, şcolile, teatrul, tipografiile[2], cărţile, presa şi societăţile culturale care se adresau în exclusivitate minorităţii greceşti din Brăila. Constata că grecii din Brăila şi-au organizat cea mai activă comunitate din România, deşi numărul lor faţă de alte oraşe era mai mic, circa 10.000 la sfârşitul secolului al XIX-lea, o estimare mai mult decât generoasă, conform opiniei autorului. Membrii săi au manifestat întotdeauna solidaritate în faţa oricărei cerinţe a conducătorilor Comunităţii. Sentimentul de mândrie naţională, de iubire faţă de patrie, orgoliul apartenenţei la o străveche civilizaţie au fost elementele cheie pentru o clasare pe primul loc, într-o competiţie neoficială cu celelalte minorităţi şi cu majoritarii români.

După primul război mondial percepţia asupra societăţii brăilene avea să comporte o altă abordare, nu doar în privinţa evoluţiei economice a oraşului, ci şi în reflectarea unei alte stări de spirit. Treptat modificările interveniseră, s-au strecurat pe nesimţite, iar acum au devenit vizibile. Erau alte generaţii, acelea ale copiilor şi nepoţilor primilor sosiţi.

Oferta educaţională a şcolii româneşti era, în fine, agreată, satisfăcea pretenţiile elitiste, nu mai era nevoie să risipeşti banii, mult mai puţini acum, pentru o specializare în centrele universitare europene, nevoia de comunicare cu majoritatea s-a impus aşa că, după primele clase la şcolile greceşti, tot mai mulţi erau cei îndrumaţi spre instituţiile româneşti. Doar pentru fete opţiunea era mai grea, părinţii urmau să decidă între Liceul de Fete şi Institutul Sancta Maria. Această din urmă instituţie, aflată sub îndrumarea maicilor catolice, era preferata lor în ideea că regulamentele stricte – nici în pauze nu aveai voie să vorbeşti decât în limba germană – vor avea ca rezultat final, pe lângă cunoaşterea a două limbi străine, germana şi franceza, însuşirea unor deprinderi practice necesare oricărei tinere de condiţie bună.

O programă comună, aceiaşi educatori, activităţi sportive şi extraşcolare comune, schimburi de cărţi, noutăţi editoriale comandate la librăriile din oraş; filme şi piese de teatru urmărite de la balcoanele sălilor de spectacol prin fanta butonierii paltonului, camuflajul era obligatoriu pentru a scăpa de ochii vigilenţi ai profesoarelor, gata oricând să-ţi semneze o eliminare; reuniuni, ceaiuri dansante, baluri organizate împreună; până şi locurile de plimbare alese de băieţii de la Bălcescu, după terminarea orelor de curs, rute ocolitoare spre casă, în speranţa intersectării cu drumul elevelor de la Liceul de Fete, au creat condiţii pentru cunoaştere şi înţelegere. De aici au pornit  prietenii legate pentru o viaţă.

Tinerii au reuşit să depăşească barierele etnice, chiar şi pe cele ale statutului social.  Trecuse vremea când o căsătorie mixtă era văzută ca o adevărată dramă. Cel care-şi clădea solid o profesiune era considerat un tânăr de viitor, trocultu cu averea, eu cu numele începea să piardă teren. Însă aceste considerente nu sunt singurele. A intervenit, mai mult ca sigur, pragmatismul. Valurile de emigraţie practic încetaseră, legăturile matrimoniale doar în sânul unei comunităţi exclusiviste comportau riscuri pentru posibilii urmaşi. Relaţiile de rubedenie puteau da naştere la accidente genetice. Seniorii au trebuit să accepte evidenţa, firescul lucrurilor, societatea închisă de ieri dispărea, criteriile de apreciere se modificaseră, poate nu întâmplător odată cu tendinţa femeilor de a-şi alege o carieră, semn al puterii de opţiune în afara constrângerilor cutumiare. Şi nu întâmplător, oricare dintre cei care şi-au petrecut copilăria şi adolescenţa în perioada interbelică, indiferent de originea sau de condiţia lui socială, dispus să-ţi povestească, îţi va evidenţia două lucruri: o economie înfloritoare datorată portului, capabilă să-i întreţină pe toţi şi deplina armonie existentă între grupurile etnice trăitoare în Brăila. Vei simţi mândria făţişă, bucuria aducerii aminte, greu de înţeles pentru un străin de urbe şi de acele vremuri.

Brăila bogăţiei acumulate de marii cerealişti, de armatori, de negustorii de coloniale şi de industriaşi, marele Babilon al Misitiilor, agitaţia din docuri, punţile care uneau cheiul de şlepuri, legănate de paşii hamalilor, striviţi de povara sacilor încărcaţi, se regăsesc doar în amintiri şi în câte o carte apărută ca un recurs la memoria celui „mai mare port la Dunăre şi capăt de drum maritim”.

Ghena Pricop
Istoric, expert patrimoniu cultural


[1] Cristian Filip, Comunitatea Greacă de la Brăila 1864-1900, Muzeul Brăilei – Editura Istros, Brăila 2004.
[2] Tipografiile şi activitatea acestora au fost subiectul unei lucrări editate sub egida Bibliotecii Judeţene „Panait Istrati”, realizată de Rodica Drăghici şi Stanca Bounegru: Tipografii brăilene 1838-1944, Brăila 2001.

[1] Cristian Filip, Comunitatea Greacă de la Brăila 1864-1900, Muzeul Brăilei – Editura Istros, Brăila 2004.

[2] Tipografiile şi activitatea acestora au fost subiectul unei lucrări editate sub egida Bibliotecii Judeţene „Panait Istrati”, realizată de Rodica Drăghici şi Stanca Bounegru: Tipografii brăilene 1838-1944, Brăila 2001.

 

The cosmopolitan Brăila

 

The cosmopolitan character of the city has been the topic of other discussions, until recently in a pejorative way, considered anachronistic and not comprehensive enough and, hence, substituted by the more European term of multiculturalism. Brăila was as any other harbor of the world, a welcoming host for all of those who believed in their chance to secure a prosperous future. Brăila was no exception insofar as the way the locals and the foreigners divided their areas either. It is true that clustering according to ethnic origin, as well as to the lifestyle and social status of the different groups of inhabitants, was also favored by the manner in which the authorities designed and implemented the systematization plans, by the way in which the city planning was done. This led to an amphitheatre-like layout, a show hall with the most beautiful scene, the Danube. Journalist Nicolae Carandino wrote in his memoirs that what today is the historical part of the city, from the Danube to the Al. I Cuza Boulevard, was inhabited, mostly, by Greeks and Jews. The Romanians had made some inroads, some of those arrived from other parts of the country, mostly Transylvania, had come closer to the central area. There were also Armenians and some Bulgarians. The Lipovan Russians had their own neighborhood, Pisc, outside the city and close to the Danube. The Romanian Brăila was between the Cuza and the Dorobanţilor boulevards.

In the 19th century, relations were made only inside the ethnic group, based on the largely accepted rule of the social status. This may have been one of the reasons that led to Nicolae Iorga’s writing, perhaps a bit too directly, that the Greeks in Brăila participated exclusively in the political life and were almost absent from the cultural scene.

The amount and solidity of one’s wealth were the criteria for being classified as middle class (protipendada). The “high life” of Brăila consisted, largely, of Greeks, Jews and Armenians. This is a society where the children, educated abroad, had brought back home modern French elements and had mixed them with their own habits and traditions, which were greatly respected. The everyday use of the French language was a sign of distinction, the ladies in the high society received visits only on certain dates and were involved in charitable events (“teas”, public “balls”, celebrations, all of them meant to help the less fortunate). Involved in the business, the gentlemen had little free time in the warm season, maybe a walk towards the Lacu Sărat (Salt Lake) resort on Sunday night, with a stop for a family dinner at a restaurant along the way. Only the frozen Danube provided them with the opportunity to party in the select clubs in the city, where they could afford to have some moment of pleasure, away from the wives’ all-seeing eyes.

The schools that taught in the mother language, the theater, cultural societies, printed works – all of it was meant to keep alive the connections with the mother country. Researcher Cristian Filip wrote a synthesis of the evolution of the Greek Community in Brăila between 1864 and 1900 [1], based on the documents available at the Brăila Department of the National Archives and at the Community’s archives. The study introduces the founding of the Greek Community and its being acknowledged as a juridical entity, the school, theater, printing presses [2], books, press and cultural societies dedicated to the Greek minority in Brăila. The study concludes that the most active Greek community from Romania was in Brăila, although there were less of them here than in other cities, namely about 10.000 at the end of the 19th century, an estimate that the author believes to be more than optimistic. The members of this community were always supportive of any request from the leaders of the Community. The feelings of national pride and love for one’s country and the pride of being a part of an ancient civilization are what made the Greeks rank first, in an unofficial ranking, compared to the other minorities and the Romanian majority.

After the First World War, the perception of the society in Brăila would change, not just in regard to the trend in the city’s economy, but also to the state of mind. Changes that had taken place unnoticed were now visible. Other generations had come to the foreground, represented by the children and grandchildren of the first to come here.

The Romanian school system was finally up to the demands of the elite, which no longer had to spend the dwindling funds on higher education in European university centers, and the need to communicate with the majority was finally stringent so, after primary school in Greek, more and more of the Greek children went to the Romanian institutions. Things were harder for the girls, which had to choose between the High School for Girls and the Sancta Maria Institute. The latter institution, under the guidance of the Catholic nuns, was preferred on the basis of its strict rules – one could not speak anything else than German, not even during recess – which would lead, in the end, to the speaking of two foreign languages, German and French, and the learning of practical habits of use to any young woman from a good family.

A common curricula, the same teachers, joint sporting and extra-curricular activities, book exchanges, new books ordered from the city’s bookshops; movies and theater plays watched from hiding spots since the teachers were watchful and prepared to expel students; reunions, tea and dancing, balls organized together; even the walking routes chosen by the boys from Bălcescu, after classes, were not the shortest way to home but instead maximized the chances of running into the girls from the High School for Girls – all of these led to the opportunities for knowing and understanding one another. This was the birthplace of lifelong friendships.

The youth managed to cross the borders of not just ethnicity, but also of social status. This was no longer a time for a mixed wedding to be considered a drama. Whoever managed to build a career was a “promising young man” and the “you bring the money, I bring the name” barter was starting to lose ground. However, these were not the only factors. Pragmatism, most certainly, played its part as well. There wasn’t any more emigration per se and marrying exclusively into one’s community carried risks for the offspring, namely the risk of birth defects. The elderly had to face the facts, which was that the old society was disappearing and the criteria for weighing one’s worth had modified, as well as the fact that, perhaps not coincidentally, women had started to have careers of their own, which was a sign of their power to break the old customs. Perhaps it was also no coincidence that any of those that spent their childhood and early youth in the interwar period and are willing to talk about it will tell you, regardless of their origin or social status, two things: the economy was doing well because of the harbor, which managed to support everybody, and there was harmony between the ethnic groups in Brăila. You will feel in these people the pride, the joy of remembering those times, and these feelings are difficult to understand for someone who is a stranger to that place and time.

This Brăila – the wealth accumulated by the large grain traders, ship builders and industrialists, the great Babylon of the Misitii, the hustle and bustle of the docks, the planks that connected the docks to the barges moving under the feet of the loaders, bent under the weight of the loaded sacks – is present only in memories and some books published as an appeal to the memory of the “largest harbor on the Danube and the end of a maritime way”.

Ghena Pricop, Head of History Division, Museum of Brăila

cultural patrimony expert

 

English translation – Livia Sîrbu

Leave a Reply